Paternitate

Aseara am iesit cu tata la Curtea Berarilor. Nu mai iesisem asa cu el, doar noi doi, desi ne vedem cam in fiecare saptamana, de cand eram acasa si eu eram ceva mai mica, mai adolescenta si oarecum mai apropiata de el. Desi intalnirea trebuia sa fie, ca si mare majoritate a celorlalte de cand am venit in Bucuresti, oarecum formala si scurta, s-a transformat intr-un iesit la bere respectiv limonada, la initiativa lui, chiar. M-am simtit neasteptat de bine, dar si stinghera in acelasi timp. In timp ce stateam acolo si vorbeam despre politica, spaga, istorie si locul lui de munca incercam sa ma distantez si sa ma uit la mine si la el. Incercam sa vad ce s-a schimbat in astia cativa ani. Cel mai greu lucru mi s-a parut sa imi dau seama cu cine statea tata si bea bere, cu un copil, cu copilul lui, cu un adult, cu o fata. Vroiam sa vad daca intrevad cumva acea senzatie de "oh, his little girl has grown up". Aveam in cap o gramada de chestii pe care voriam sa i le spun, lucruri legate de mine, unele importante, altele trecatoare. Era o mica parte din mine care vroia sa se ridice si sa zica "de cand nu te-am mai vazut, am atatea lucruri sa iti zic!", dar discutia despre primari si partide continua si nu dadeam nici un semn ca as vrea sa o opresc. Probabil ca si el gandea la fel, dar nici unul nu avea curajul sa zica in mijlocul "...eu in primul tur as vota cu Orban, dar de fapt vreau sa castige Blaga...stii ca mi-a fost dor de tine?...".
Si stateam amandoi prefacandu-ne ca putem sa vorbim despre orice, eu prefacandu-ma ca nu fumez , el prefacandu-se ca nu stie ca o fac, din nou, eu prefacandu-ma ca nu ma gandesc la mai mult decat la o discutie superficicala, el prefacandu-se ca nu vrea sa vorbim despre noi, in loc sa vorbim despre altii, dar amandoi ne-am simtit bine pentru ca stiam ca fiecare dintre noi stia ca celalat se preface.

Alta perspectiva

Cam asta vad eu cand ma uit pe geam. In unele dimineti vad blocul, in alte dimineti vad bucatica de cer. Azi am vazut cerul.

Perspectiva

Exista o gramada de artisti ale caror versuri suna frumos in urechea mea si in care, in cel mai adolescentin fel cu putinta ma regasesc partial. Ascult cu placere melodiile, de cele mai multe ori repetitiv pentru ca sa prind cat mai multe nuante din senzatia care se desprinde din piesa.
Exista un singur artist, pana acum, ale carui versuri isi schimba in mod constant intelesul din timp in timp de vreo 5 ani incoace de cand il ascult. Niste aceleasi cuvinte, dupa parerea mea de fan, genial imbinate, vibreaza diferit si uneori contradictoriu in functie de perioada in care sunt sau de starea pe care o am. Asa ca albumele lui au devenit un fel de oracol pentru mine. Dimineata, la cafea, sau la spalat vase, depinde, dau Play dupa care Random. Ascult o melodie, doua, trei, cateva versuri imi raman in cap si le fredonez toata ziua. Eventual in ziua respectiva am o dilema de dezlegat, problema incalcita, dau Play la versuri in cap si...there you go! problem fixed. Bine nu e chiar asa usor si nici nu a devenit o ocupatie constanta gen sa vedem ce avem de pregatit pentru azi. Cert este ca saptamanile astea m-au bantuit niste cuvinte care ani de-a randul au sunat altfel decat suna acum : 'i came so far for beauty, i left so much behind, my patience and my family, my masterpiece unsigned'.
Versurile nu s-au schimbat, inseamna ca m-am schimbat eu.

The other side

Seara care a trecut a fost bizara. Alergand sa ma intalnesc cu o prietena prin centru prin capitala si gandindu-ma la ale mele, am auzit o voce timida care ma striga din spate. Si m-am trezit. Numai ca nu m-am trezit intr-o realitate actuala, adica in prezentul din clipa aia, cum se intampla de obicei cand te desprinzi din gandurile tale, ci, dimpotriva a inceput sa se deruleze in fata mea un film mai vechi. Era un vechi, fost, foarte bun prieten cu care intrerupsesem oarecum voit orice legatura. Aceeasi voce familiara, aceeasi expresie, aceleasi gesturi intr-un alt decor. Si am ramas asa in mijlocul ulitei sa vorbim. Aveam sentimentul ca vreau sa fug. Nu stiam cum sa ma port natural sau ce ar trebui sa ii zic unui om cu care in urma cu catva timp vorbeam zilnic orice, dar cu care nu am mai vorbit de 2 ani deloc. Am zambit, am ras, am glumit, aceleasi glume, aceleasi expresii. Senzatiile au fost de mai multe feluri, regret, negare, impacare, resemnare. Insa un lucru iesea in evidenta. Oricat ne chinuiam amandoi sa parem interesati de viata actuala a fiecaruia, sa punem intrebari referitoare la munca, oameni, bani, locuinta, stare de spirit, fiecare tinea de fapt cate un discurs despre sine intr-un mod mai degraba egoist. Initial nu am vrut sa accept ceea ce suna a ceva de genul "ma doare in cot de ce faci tu acum, cu cine te vezi cu cine te culci, ce vechi frustrari mai ai de pe vremea cand inca eram prieteni, pe mine ma intereseaza cum ma vezi pe mine". Mi-am dat seama ca de fapt asta transmiteam cand in mijlocul unui monolog al lui despre probleme personale care se pare ca il afectau, eu m-am trezit ca il intreb :"Ce-ai zis mai devreme, m-am ingrasat?!?".
Deci da, sunt si egoista, imi si place sa vorbesc despre mine,si imi place sa am si ascultatori.



Si ce daca m-am ingrasat? na!

Coji de portocale

Blogul meu si-a schimbat numele si infatisarea, pentru ca evolueaza o data cu mine. Mi-am dat seama zilele astea ca nu mai sunt chiar floricica zurlie. Adica nici floricica, nici zurlie. Si mi-am adus aminte cum acum cativa ani cineva drag imi zicea 'coji de portocale'. Se pare ca intr-un final s-a indeplinit. Si sunt fericita.