The other side

Seara care a trecut a fost bizara. Alergand sa ma intalnesc cu o prietena prin centru prin capitala si gandindu-ma la ale mele, am auzit o voce timida care ma striga din spate. Si m-am trezit. Numai ca nu m-am trezit intr-o realitate actuala, adica in prezentul din clipa aia, cum se intampla de obicei cand te desprinzi din gandurile tale, ci, dimpotriva a inceput sa se deruleze in fata mea un film mai vechi. Era un vechi, fost, foarte bun prieten cu care intrerupsesem oarecum voit orice legatura. Aceeasi voce familiara, aceeasi expresie, aceleasi gesturi intr-un alt decor. Si am ramas asa in mijlocul ulitei sa vorbim. Aveam sentimentul ca vreau sa fug. Nu stiam cum sa ma port natural sau ce ar trebui sa ii zic unui om cu care in urma cu catva timp vorbeam zilnic orice, dar cu care nu am mai vorbit de 2 ani deloc. Am zambit, am ras, am glumit, aceleasi glume, aceleasi expresii. Senzatiile au fost de mai multe feluri, regret, negare, impacare, resemnare. Insa un lucru iesea in evidenta. Oricat ne chinuiam amandoi sa parem interesati de viata actuala a fiecaruia, sa punem intrebari referitoare la munca, oameni, bani, locuinta, stare de spirit, fiecare tinea de fapt cate un discurs despre sine intr-un mod mai degraba egoist. Initial nu am vrut sa accept ceea ce suna a ceva de genul "ma doare in cot de ce faci tu acum, cu cine te vezi cu cine te culci, ce vechi frustrari mai ai de pe vremea cand inca eram prieteni, pe mine ma intereseaza cum ma vezi pe mine". Mi-am dat seama ca de fapt asta transmiteam cand in mijlocul unui monolog al lui despre probleme personale care se pare ca il afectau, eu m-am trezit ca il intreb :"Ce-ai zis mai devreme, m-am ingrasat?!?".
Deci da, sunt si egoista, imi si place sa vorbesc despre mine,si imi place sa am si ascultatori.



Si ce daca m-am ingrasat? na!